STUDIU : PARINTII SUNT MAI FERICITI DECAT CUPLURILE FARA COPII
Marturisesc ca am pornit acest subiect pentru ca stiu prin ce trec persoanele care vor copii si nu pot avea. Am cateva prietene care trec sau au trecut (da, am si cazuri fericite imprejur) prin aceasta drama. Pentru ca este o drama si deseori cei din jur nu fac altceva decat sa raneasca mai rau, cu sau fara voie.
Trec luni, ani de zile si in fiecare zi te intrebi “Oare cand voi avea si eu un copil? Voi reusi, pana la urma?”. Luna de luna speri ca poate acum… pentru a ti se frange din nou aripile si a relua “lupta”, cea mai grea din toate: lupta de a deveni parinte, de a fi si a te simti “normal”. Pentru ca este o lupta, cu adevarat. Cu toate temerile care te bantuie, cu incompetenta sau indiferenta medicilor, cu timpul care trece implacabil, cu propria neputinta fizica, emotionala, financiara. Iti pui speranta in minunile medicinei, ca doar suntem in mileniul 3 si, teoretic, avem acces la cele mai noi proceduri de infertilitate, dar… cand ajungi in clinicile si spitalele din tara realizezi ca acele “minuni” raman adesea doar vise sau promisiuni. Te intrebi la infinit cu ce ai gresit, “De ce eu? De ce noi?”… fara raspuns. Si asa, pe masura ce trece timpul in zadar si toate incercarile – traduse cu prisos in timp, energie si bani – se transforma in nereusite, ajungi sa suspini la fiecare imagine si reclama cu bebelusi, sa admiri pe strada copiii necunoscutilor si sa-ti invidiezi prietenii care au avut sansa de a deveni parinti fara prea mari eforturi sau – ironia sortii! – intrerup sarcinile fiindca nu-si (mai) doresc copii.
Dar cel mai tare doare cand te intreaba cunoscutii “Dar voi ce mai asteptati?! De ce nu aveti copii?”. Pentru ca nu stii ce sa le raspunzi. Pentru ca nu mai ai puterea sa-ti explici drama iar si iar si nu mai poti suporta privirile compatimitoare sau incurajarile de complezenta. Si nici nu-ti folosesc nimic, ba chiar te jignesc unele “sfaturi” altminteri bine-intentionate, dar de cele mai multe ori inutile sau chiar jignitoare (cum ar fi “mai schimbati pozitia” sau “ati fost la medici?” – da, evident ca am fost, si inca la cati, ca nu sta nimeni sa sufere in tacere de infertilitate fara sa miste un deget). Asa ca, va rog, va implor, nu va mai intrebati rudele, prietenii, colegii, cunoscutii de ce nu au copii. Chiar daca zambesc amar, ii doare de fiecare data, credeti-ma. Si e greu de inteles ce e in sufletul lor, al celor care nu isi doresc decat sa devina parinti.
Trec luni, ani de zile si in fiecare zi te intrebi “Oare cand voi avea si eu un copil? Voi reusi, pana la urma?”. Luna de luna speri ca poate acum… pentru a ti se frange din nou aripile si a relua “lupta”, cea mai grea din toate: lupta de a deveni parinte, de a fi si a te simti “normal”. Pentru ca este o lupta, cu adevarat. Cu toate temerile care te bantuie, cu incompetenta sau indiferenta medicilor, cu timpul care trece implacabil, cu propria neputinta fizica, emotionala, financiara. Iti pui speranta in minunile medicinei, ca doar suntem in mileniul 3 si, teoretic, avem acces la cele mai noi proceduri de infertilitate, dar… cand ajungi in clinicile si spitalele din tara realizezi ca acele “minuni” raman adesea doar vise sau promisiuni. Te intrebi la infinit cu ce ai gresit, “De ce eu? De ce noi?”… fara raspuns. Si asa, pe masura ce trece timpul in zadar si toate incercarile – traduse cu prisos in timp, energie si bani – se transforma in nereusite, ajungi sa suspini la fiecare imagine si reclama cu bebelusi, sa admiri pe strada copiii necunoscutilor si sa-ti invidiezi prietenii care au avut sansa de a deveni parinti fara prea mari eforturi sau – ironia sortii! – intrerup sarcinile fiindca nu-si (mai) doresc copii.
Dar cel mai tare doare cand te intreaba cunoscutii “Dar voi ce mai asteptati?! De ce nu aveti copii?”. Pentru ca nu stii ce sa le raspunzi. Pentru ca nu mai ai puterea sa-ti explici drama iar si iar si nu mai poti suporta privirile compatimitoare sau incurajarile de complezenta. Si nici nu-ti folosesc nimic, ba chiar te jignesc unele “sfaturi” altminteri bine-intentionate, dar de cele mai multe ori inutile sau chiar jignitoare (cum ar fi “mai schimbati pozitia” sau “ati fost la medici?” – da, evident ca am fost, si inca la cati, ca nu sta nimeni sa sufere in tacere de infertilitate fara sa miste un deget). Asa ca, va rog, va implor, nu va mai intrebati rudele, prietenii, colegii, cunoscutii de ce nu au copii. Chiar daca zambesc amar, ii doare de fiecare data, credeti-ma. Si e greu de inteles ce e in sufletul lor, al celor care nu isi doresc decat sa devina parinti.